Mă uit fix la masa cu tăblie albastră. Oare la nuntă îi vor pune față de masă? Încerc să mă concentrez imaginându-mi cum ar arăta masa rotundă cu blat albastru dacă ar fi acoperită cu o față de masă albă imaculată. Încerc din răsputeri să-i evit privirea lui Dragoș, dar simt cum mă fixează insistent. Vorbește cu mine, dar cuvintele îmi ajung la urechi ca prin apă, distorsionate și înăbușite.
– Ce a zis doctorul?
Încerc să mă gândesc cum să formulez ca să nu sune dramatic, dar mintea clar nu este de partea mea. Îi răspund sec:
– Că am cancer.
Sala de mese începe să se învârtă ușor în fața ochilor mei. Fata de la hotel, care ne ajută cu alegerea meniului de nuntă, s-a albit la față. Exact genul acesta de dramă mi-am dorit să nu o trăiesc. Nu a treia oară.
Când am făcut cancer în sânul stâng, la 24 de ani, nu am priceput nimic din ce am pățit. Nu am perceput pericolul. M-a terminat chimioterapia, m-am urât cât am fost cheală – pe mine și pe toți din jur, de altfel. Dar frică nu mi-a fost.
Când l-am făcut pe al doilea, în sânul drept, 12 ani mai târziu, aveam deja un copil și atunci am învățat frica. Panică totală că eu mă duc și că nu știu ce se va întâmpla cu copilul meu. Groază că se va speria de mine cât fac tratament.
Acum toată frica s-a întors, o simt cum îmi micșorează stomacul cu senzație de arsură și vomă. Simt cum instant începe să mă doară operația. Mastectomia mea dublă este proaspătă, are mai puțin de o lună. Am vrut îndârjit să o fac, ca să îmi pornesc a doua șansă la dragoste în viață în mod corect – să știe omul ce ia de nevastă.
Dar al treilea cancer de sân nu a fost niciun moment parte din scenariu. Dragoș se uită la mine blocat. Mă adun, mă îndrept de spate și îi spun fetei care este cu noi:
– Fără pește, dar neapărat cu sarmale, nu există nuntă fără sarmale.
Îi simt mila, când mă întreabă:
– Cu ardei și mămăliguță?
Apreciez enorm că a acceptat să jucăm jocul de-a „de fapt, nu s-a întâmplat nimic". Mă ridic și spun:
– Atunci este totul agreat, ne trimiteți calculația și plătim avansul în trei zile!
Dragoș vine după mine. Știu că nu știe ce să zică. Nici eu nu știu ce să zic. Mă urc în mașină și la întrebarea nerostită răspund:
– La spital!
Ajungem acolo în 10 minute. Știu drumul cu ochii închiși, pornesc spre holul lung care ține de recepția laboratorului. Îmi spun numele și primesc hârtia. Semnez și, ca și cum prin semnătura aceea am lăsat să iasă toată puterea din mine, mă așez.
Citesc pe îndelete. Nu înțeleg chiar tot, dar înțeleg destul. În ultimii 14 ani, am învățat atâta medicină că aș putea să o fac ca a doua facultate. Fac poză și îi trimit doctoriței mele pe WhatsApp. Mă sună imediat, știa că azi vin rezultatele. Sar peste salut și politețe și o întreb direct:
– Care sunt șansele?
Nu mă menajează, nu am jucat niciodată jocul acesta între noi două.
– 50/50. Dacă ai metastaze: doi ani. Dacă nu, mai vedem!
Niciodată nu am înțeles de ce doctorii consideră că „Mai vedem!" ar putea vreodată liniști pe cineva. Dar știu că mai mult nu este posibil azi, am căpătat exercițiul incertitudinii. O întreb:
– Și acum ce fac?
– Analiză PET-CT să vezi dacă ai metastaze. Oricum trebuie să începi chimio cât mai repede.
Presiunea este prea mare și, în plus, până și dacă văd la televizor o perfuzie, greața începe să îmi învârtă stomacul. Sunt aproape sigură că voi vomita. Mă ridic și trag aer puternic în piept.
– Faceți dumneavoastră sau fac eu programare la PET-CT?
– Fac eu, că îți trebuie dosar. Te sun mâine pentru dată.
Mă așez la loc pe scaun și las umerii încordați să îmi cadă pe lângă corp. Conștientizez că Dragoș este acolo și mă uit spre el. Mă ia în brațe și, în sfârșit, lacrimile încep să îmi țâșnească din ochi, însoțite de suspine. Mă opresc brusc și mă smulg din îmbrățișare. Îl privesc fix și îl întreb direct:
– Ce facem cu nunta?
Nu ezită nicio secundă.
– Mergem mai departe.
Lacrimile continuă să îmi curgă pe față. Nu vreau să merg acasă să mă vadă copilul așa.
Dintr-odată îmi amintesc că am probă la rochia de mireasă. Atât de mult mi-am dorit să ajung la croitoreasa aceasta și așa de greu găsesc o programare la probă, încât orice ratare este un mic dezastru. Mă recompun și spun:
– Hai la rochie!
Se uită la mine cu mirare, dar nu zice nimic. Doar se ridică și mergem amândoi către mașină pe pilot automat. Doamna Gabi este, ca întotdeauna, ocupată. Mă zorește să mă dezbrac și trage pe mine proiectul de rochie de mireasă din dantelă franțuzească lila. E frumoasă-foc.
– Închidem azi spatele? mă întreabă.
Puterea mea a ajuns la limită. Încep să hohotesc și să strig printre sughițuri:
– Nu, că am cancer din nou și voi face chimio și mi se va umfla burta și nu voi mai încăpea în ea!
Doamna Gabi rămâne profesionistă și adunată. Nu se uită la mine și la rimelul care mi se scurge în dâre generoase pe față. Ia câteva ace în gură și începe să însăileze.
Într-un final, mă privește:
– Nicio grijă, reglăm din dantelă! Nu există burtă să nu poată fi ascunsă cu o dantelă de calitate!
Nu știu dacă să râd sau să plâng. Mă uit la ea prostită, dar ea este serioasă până în vârful unghiilor. Ia toate măsurile de care are nevoie și îmi întinde rochia cu care am venit. Doar la plecare se uită în ochii mei și îi simt căldura în voce:
– Nicio grijă! Reglăm din dantelă tot!
Zece zile mai târziu, stau cu dosarul de PET-CT pe scaun în fața medicului de acolo. Am parte de întrebarea savuroasă:
– Care este istoricul dumneavoastră medical?
Mă abțin de la răspunsul care îmi stă pe limbă – „Cât timp aveți?" – și încep să îi înșir cancerele și caracteristicile lor. Sunt mult mai calmă. Nu că m-aș fi învățat cu gândul, dar exact astăzi este ziua mea.
Fac 39 de ani și am primit un tort superb, pe care nu îl pot gusta însă până diseară, dar, totuși, nu mă apucă plânsul povestind. Îi dau chiar și explicații suplimentare:
– Rugămintea mea este să îmi dați pe cât posibil rezultatele cât mai repede. Oricare ar fi acestea, trebuie să fac chimio și peste exact 15 zile sunt mireasă. Am nevoie să fac chimio suficient de devreme cât să nu îmi fie rău la nuntă, dar și suficient de aproape de eveniment încât să arunc totuși buchetul și nu cocul.
Încerc să fac haz de necaz, dar femeia din fața mea nu prea gustă umorul meu. Sunt sigură că știe la fel de bine ca mine că după prima ședință de chimio am maximum 10 zile până când voi fi iar cheală-bec. Răspunsul ei însă mă lasă cu gura căscată:
– Cu dosarul ăsta medical s-a mai găsit careva să vă ia de nevastă?
Aleg să cred că doar continuă spiritul meu de glumă și îi răspund cu zâmbet:
– Vi-l prezint când ieșim, așteaptă pe hol afară!
PET-CT durează o zi întreagă. Nu este dureros, dar este necesar ca substanța de contrast să stea în organism până devine vizibilă. Aștept liniștită. Mi-e ciudă că nu pot să răspund la telefoane, ci doar la mesaje. Mulți apropiați îmi spun „La mulți ani" și exact asta este urarea de care am nevoie cât mai des azi.
Orele trec una după cealaltă, pe lângă mine trec alți bolnavi. Este deja aproape de ora de închidere și am rămas ultima. Mi-au scanat corpul deja în urmă cu cinci ore, dar încă nu mi-au dat drumul să plec. Și mi-e foame de îmi vine să urlu. Apare medicul cu dosarul. Îmi zâmbește.
– Am un cadou pentru ziua dumneavoastră! Și pentru nuntă!
Mă uit la ea plină de speranță și o văd cum dă din cap.
– Zero metastaze!
Fără să mă mai gândesc, îi sar de gât:
– Mulțumesc! Mulțumesc mult!
Plec sărind de bucurie și îl găsesc pe Dragoș în sala de așteptare. După ce am ieșit din aparat, el nu a mai avut voie să stea cu mine pentru că și eu, și toți cei din jurul meu eram puternic iradiați. Îi dau veștile bune și văd cum i se luminează fața și ochii. Mă ia de mână și ieșim cu zâmbet de învingători din spitalul cu miros de boală și moarte.
De chimio nu o să povestesc. Nu văd de ce cineva ar vrea vreodată să experimenteze așa ceva, fie doar și cu ochii minții. Nici de nuntă nu vreau să scriu. A fost foarte frumos. M-am simțit iubită și fericită alături de oamenii importanți din viața mea. Am băut tequila ca și când ar fi venit sfârșitul lumii. Am dansat cu poftă, aruncând pe umăr trena de dantelă franțuzească lila, cu un gest mai degrabă de urs decât de prințesă, dar niciun moment nu am pretins că acesta ar fi vreun basm modern.
E patru dimineața și stau în cada camerei de hotel. Dragoș a adormit în pat, era mort de oboseală. Eu frisonez, dar mă bucur că nunta s-a terminat cu bine și că am avut păr, că nu am leșinat, că nu am vomitat. Este cea mai călduroasă noapte din an și mie îmi clănțăne dinții în gură într-un ritm așa de alert că mă tem că se vor sparge. Mă gândesc pentru un moment să chem Salvarea, dar mi-e greu să mă dau jos din cadă. Las să curgă peste mine niște apă fierbinte și, dintr-odată, mă apucă râsul. Mă gândesc că am fost de la bal la spital și înapoi.
Și cu râsul ăsta îmi adun puterile și îmi spun că totuși la bal este mai bine, așa că pun pe mine halatul gros și mă duc în pat.
Poate că viața mea va mai însemna și drumuri între bal și spital, dar, atâta timp cât mai pot râde, voi găsi mereu puterea să mă întorc la bal.
— Agatha Peptea, Dantelă vs Chimio 1-0